O poveste de iarna ... (continuare)

... pana cand soarele patrunse pe gemuletul acoperit aproape in intregime de zapada...

O raza calda ii mangaia fata si trupul aproape dezgolit, ii insenina fruntea destinsa, ii incalzi mainile impreunate, o trezi la viata ...

Noaptea adusese laolalta cei doi indragostiti, ii imbatara cu miresme de scortisoasa si mere coapte si ii facura sa retraiasca acea dragoste atat de puternica, ce in sufletele lor reprezenta o intreaga lume.

Un vrabiuta ciripea in mod chiar insistent la geamul ei, cerand sa fie ascultata, sa fie ajutata, hranita si vindecata de gerul napraznic de afara.

Cand in sfarsit deschise ochii, zambetul din coltul gurii sale micute palii. Fericirea intiparita pe fata disparu. O tristete adanca se asternu peste sufletul ei frant. Era singura, era acasa, era doar ea, asa cum ea ceruse ...

Privind zapada asternuta in gradina si soarele ce zambea, in mod ironic acum, o napadira lacrimile iar genunchii i se fransera. Greutatea sufleteasca o puse la pamant. Mult timp aceasta ramase acolo, plangand si cerand parca indurare, sperand ca totul va fi asa cum a mai fost, asa cum a crezut si sperat ca mereu o sa fie ...

In cele din urma ceasul desteptator o trezi la realitate, o aduse din nou cu picioarele pe pamant. Era luni iar locul de munca nu permitea concesii cu privire la obligatiile profesionale.

Tremurand si cu lacrimile curgand pe obraji se tari prin camera in cautarea hainelor a permisului si a celorlalte bunuri atat de lumesti. Un fard atat de pal cauta a ascunde ranile sufletesti, niste cercei cu pietre de chihlimbar cautau a atrage atentia de la acei doi ochi tristi, iar hainele office nu reprezentau decat armura ce o avea zilnic deasupra. 

Toate acestea erau menite sa o protejeze, sau cel putin asa credea ea, cand de fapt nu ascundeau decat un suflet ranit, o persoana fragila, o inima franta ...

O noua zi incepu, o noua saptamana, alte lucruri, alte obligatii asteptau a fi indeplinite.

 ... noaptea va fi fost mereu a celor doi ...

Momente unice in viata ...

Momente unice in viata ...


Uneori viata te poarta pe carari necunoscute, unele mai anevoioase, altele mai usoare, mereu in speranta ca te va face sa iti dai seama ce este cel mai important pentru tine si mai ales ce iti doresti tu cel mai mult de la ea, de la viata.

In timp, persoanele cresc, din punct de vedere fizic, si se maturizeaza, sau cel putin asa ar trebui, atunci au de-a face cu diferite situatii ce le pun la incercare. Nimeni nu ramane la fel, asa cum s-a nascut, nici cu mintea si nici cu sufletul. Care sunt lucrurile care ne marcheaza intr-o viata? Ce ne schimba pe noi oare atat de munlt, incat la un moment da, sa te decizi ca trebuie sa schimbi macazul si sa o iei in alta parte.

Tind sa cred ca oamenii sunt cei care ne formeaza, pe de-o parte caracterul, iar pe de alta parte personalitatea cu tot ceea ce inseamna dorinte. Cei care ne sunt aproape ne fac atat bine cat si rau, cei care ne iubesc, ne iubesc pentru ceea ce suntem si pentru ceea ce ne dorim sa fim, fara piedici, fara jughineli si alte rautati posibile. La fel se intampla si cu cei invidiosi sau rautaciosi, care daca doresc sa iti faca rau o vor face indiferent de moment, de imprejurare de tine.

Se spune ca esti ceea ce vrei sa fii, mai ales daca ajungi mereu la momentul si la locul potrivit. Dar ce se intampla cand nu este asa, cand esti mereu contra timp, contra a ceea ce ar trebui sa reprezinte viata ta. Cand te gandesti ca lucrurile din jur te schimba tinzi sa fii superficial, poate materialist, poate prea departe de scopul vietii. Insa cand esti "ceea ce oamenii din jur te formeaza" ajungi sa devii mandru de prieteni, de familie, de colegi, ... sa te bucuri ca traiesti, ca ai parte de suisuri si coborasuri si mereu iti este cineva alaturi!

Nu uita ca esti ceea ce vrei sa fii; mai mult ceea ce alegi sa fii, pentru ca prietenii mereu ti-i vei alege! Iar atunci cand esti sigur de ei, pastreaza-i pentru o viata, pentru ca ei vor fi insula pe care te vei refugia atunci cand drumurile tale se vor surpa ...

Un pas catre cultura

La multi ani, 2011!


Scriu pentru prima data pe acest an si sper sa fie una din multele ocazii in care voi relata o parte din bucuriile si necazurile vietii, pe acest an!

Tin sa mentionez ca am inceput anul cum nu credeam mai bine! Desi luna ianuarie nu s-a incheiat inca, am reusit sa merg la teatru si la stand-up comedy deja!

Am descoperit o noua sala a Teatrului Masca unde am urmarit piesa Venexia, o frumoasa drama din inegalabila Venetie. Dramatismul, grotescu, desfraul si comicul se imbina pentru a da nastere unei marcante realitati ce te trezesti si din cele mai adanci vise. Ma bucur ca am avut ocazia sa vad si o alta latura a vietii, interpretata de alte persoaneje decat cele cunoscute, in care eu aveam rolul principal .

Viata are un stil aparte de a te trezi, de a-ti arata ce este bine si ce nu, de a iti deschide o mica fereastra atunci cand toate usile par a fi zavorate. Tine numai de tine sa fii "open minded" pentru ca lumina ce strabate intunericul sa te incalzeasca si pe tine!

La Deko Cafe am putut rade cat m-au tinut plamanii si muschii abdominali la glumele facute de Badea, Bordea si Mucutu`. Cred ca a trecut prea mult timp de cand am fost ultima data acolo pentru ca, desi amuzante glumele, au lasat un gust amar in ceea ce priveste poantele la care rad oamenii in zilele noastre. Mi s-a parut un pic prea mult ca o gluma sa fie amuzanta doar din cauza limbajului colorat ... dar hey, este doar parerea mea.

Sincer merita sa vezi cu ochii tai ce inseamna acum si nu ceea ce crezi ca inseamna acum "funny"! Avand in vedere cele relatate, sper ca acesta sa fie doar inceputul aventurii pe care am initiat-o in lumea descoperirii Bucurestiului si a culturii, mai mult sau mai putin moderne!

Va doresc sa nu uitati niciodata ca nimic nu este prea mult in ceea ce inseamna procesul cunoasterii, nimic nu este indeajuns! Mereu poti invata ceva in plus, mai ales de acolo de unde te astepti mai putin!

La Multi Ani!

LA MULTI ANI!!!

Este in sfarsit final de an, anul 2010. Mai bine zis, se termina si anul asta, a mai trecut inca unul si il adaugam pe lista neagra.

De asemenea, cum tot din popor se spune, trebuie sa facem bilantul anului ce a trecut pentru a vedea cate lucruri bune am realizat, cate rele am facut si, ca toata lumea, ce asteptari avem de la anul ce urmeaza.

Eu personal pot spune ca a fost un an foarte complicat, greu din toate punctele de vedere, insa nu imposibil. Viata mi-a adus in cale o multime de incercari, o gramada de belele, insa si multumiri pe masura. De exemplu, cine ar fi crezut ca eu am fost atat de cuminte anul acesta incat sa primesc un aparat de fotografiat de la Mos Craciun?! (si tin sa mentionez ca nu este de jucarie :P!)

De asemenea, am luat foarte multe decizii referitoare la viata mea personala si cea profesionala si, zic eu, am incercat sa pasesc cat mai prudent pe aleea ce am ales-o. Insa recunosc si faptul ca am mai calcat din cand in cand in strachini si am dat si cu nasul de asfalt din cauza "desteptaciunii mele preamarite" si pentru faptul ca "nu am revenit deloc asupra deciziilor deja luate" :)). Insa este omeneste sa gresesti, asa ca sper sa fi invatat ceva din cat praf am inghitit si sa nu mai merg cu spatele pentru ca am suficient loc pe poteca si inainte.

Insa lasand la o parte anul ce a trecut si privind printr-un ochi de fereastra spre cel ce urmeaza sa inceapa, imi propun sa il transform intr-un an de capatai, sa devina un an de referinta pentru realizarile mele profesionale, poate si pentru cele personale, cine stie, si mai ales materiale si spirituale. Imi doresc foarte mult sa ajung la opera, la opereta si sa merg mai des de odata la cativa ani la teatru. Totodata sper sa imi gasesc reperul de care am atata nevoie si in functie de acesta sa imi pun in aplicare planurile ce se tot formeaza in mintea mea.

Pe langa partile bune, care sper sa fie cat mai multe, sper ca cele mai putin fericite sa fie cat mai putine, iar cele care inevitabil vor apare, sa fie dintre acelea care te trezesc la realitate si iti dau sutul in fund de care ai nevoie la momentul potrivit.

Avand in vedere cele mentionate anterior, oficial declar incheiat anul 2010 si sper din tot sufletul ca cel ce urmeaza sa fie cat mai bun posibil si sa avem parte fiecare de cat mai multa sanatate, putere de munca si vointa! Pentru ca daca le avem pe acestea, restul le facem noi, pentru ca putem!

LA MULTI ANI!!!

O poveste de iarna ...

Vantul suiera viscolind zapada proaspat asternuta pe strazile pustii.

O palida raza de lumina a unui soare ce incerca din rasputeri sa isi arate prezenta, patrunse printr-un ochi al geamului si o mangaie pe fata-i calda. Ea zambi multumita sub privirea lui iubitoare care o veghea de ceva vreme. Incet lumina ii dezveli trupu-i partial acoperit de imbratisarea lui si incerca sa o incalzeasca pe cat cu putinta.

Ninsoare se inteti, iar vantul parea sa fie de necontenit in acea zi de sarbatoare, cand toata lumea inca dormea. Pana si pasarile stateau zgribulite pe la colturile caselor, incercand sa se adaposteasca de puternicul viscol.

Inauntru, langa focul ce ardea cu putere in soba, pe un pat moale si calduros stateau doi indragostiti ce se tineau de mana si visau unul la altul. Unul dintre ei insa, mai visator decat celalalt, cu ochii deschisi incerca sa cuprinda cu privirea intreaga atmosfera pitoreasca si sa traiasca cat mai mult cu putinta acele clipe minunate. O atinse incet pe brate si ii sopti un sincer "te iubesc ... " la ureche. Ea zambi inca o data si ii stranse si mai puternic bratul la pieptul ei cald.

In aer plutea o mireasma de iubire implinita imbibata in arome de scortisoara, vin fiert si mere coapte pe soba incinsa. La geamuri, stratul de zapada afanata acoperise deja jumatate din acesta, iar in camera slab luminata domnea o liniste tulburata numai de scanteile ce sareau in soba.

Mana-i calda se plimba pe trupul ei, dezgolind cu o dorinta patimasa formele-i gratioase. In ochii lui caprui, dorinta scapara o lumina calda si totusi atat de puternica incat parea sa se repeada asupra ei dintr-o singura miscare. Insa singul lui gest era de a-i arata iubirea ce i-o poarta prin atingerile lui delicate menite sa o rasfete si nu sa o trezeasca din somnul ei atat de linistitor.

Inima ii batea atat de puternic incat vedea cum i se misca pieptul; totusi linistea sufleteasca ce il invaluia trada bataile atat de lente ale inimii si evidentia numai emotia si freamatul ce le simtea, teama de a nu trezi fiinta atat de mult iubita, de a nu strica momentul acesta unic, de a nu pierde aerul ce ii da lui atat de multa viata ...

Privind-o, mangaind-o, sarutand-o, strangand-o la piept simtea cum, pentru el, viata ei conteaza mai mult decat orice altceva, traia o implinire nemasurata gandind ca ea este tot ce si-ar putea dori. Iubirea ce i-o purta era atat de mare incat teama de a nu fisura acest cristal de sentimente era la fel de patrunzatoare. Insa stia si simtea ca simtamintele din partea ei aveau aceeasi intensitate si, din nou, o senzatie de multumire il cuprinse.

Nimic nu parea sa strice aceasta atmosfera feerica, pana cand ...

Revenirea ... reveria ...

Revenirea ... reveria ...

Am recitit acele multe lucruri pe care le-am notat cu drag, am resimtit ceea ce sufletul a cuprins in interiorul sau, am retrait momente ce de mult pareau apuse. Acum simt cum ma cuprind din nou amintiri si trairi unice, sentimente care parca nu au existat vreodata ...

Ce mult timp a trecut de cand am privit inspre trecut ...

Ma uit in sufletul meu si incerc sa vad care sunt ranile nevindecate, sentimentele care au ramas ascunse, gandurile care si acum sunt neimpartasite si greu de digerat. Oare mai sunt aceeasi persoana? A fost nevoie doar de cateva intamplari neintentionate, amanunte as putea spune acum, care insa sa deschida acea „cutie a Pandorei”care parea pierduta ... cateva evenimente, cateva persoane, cateva sentimente, cateva ganduri, cateva cuvinte ...

Am deschis usa trecutului si acum privesc in gol propria mea persoana. Ma uit la ceea ce eram, la cine credeam ca iubesc, la ceea ce credeam ca este esential in viata, la prieteni, la familie, sentimente si ganduri, la tot ce am fost eu. Atat de multe lucruri au existat in mine, atat de multe framantari se invalmaseau necontenit in inima mea, si totusi asta este tot?

Simt caldura amintirilor, retraiesc momente ce imi strang inca inima de durere sau fericire, ma invaluie sentimente profunde si ma framanta aceleasi ganduri stranii si totusi mereu ucigatoare. Cate dintre toate acestea au ramas si in prezent aceleasi?

Totul pare acum sa se fi petrecut parca in lipsa mea, parca este doar un vis ciudat si abia acum m-am trezit speriata, parca nimic din tot ceea ce am trait in ultima perioada nu este real. Astfel simt cum intr-un mod infricosator de linistit inima imi sopteste ca timpul mereu se scurge, fara oprire, fara partinire, fara incetare ...

Multe lucuri par a fi si sunt diferite acum fata de cele dintai momente in care am ales sa transpun, pe hartie as putea spune, firea mea tulburatoare, starea mea infierbantata de atata chin cotidian. Insa exista si lucruri care nu s-au clintit de pe pozitii, printre care as enumera principiile mele de viata, felul de a gandi si grijile existentiale transpuse mental prin cu totul si cu totul alte activitati zilnice. De asemenea, experienta dobandita de-a lungul timpului transpune o parte din scoala vietii absolvita de parintii mei cu diploma de merit, de la care am reusit sa fur doar o parte din regulile de baza si, de ce nu, si cateva siretlicuri folositoare.

Prin urmare timpul mi-a schimbat doar in parte persoana, deci as putea sa inchid linistita usa trecutului si deci as putea si, de altfel, ar trebui sa privesc cu speranta catre viitor. Dar ceva m-a prins de brat si nu imi permite sa inaintez. Acel ceva pare sa fie increderea in mine ... acea putere care ar trebui sa existe atunci cand vrei sa faci ceva, atunci cand sti ce vrei si nu ramane decat sa il duci pana la capat.

Multe dintre lucrurile realizate pana acum au reprezentat indrumari sau sfaturi sau incurajari care m-au ghidat intr-o anumita directie, care mi-au oferit indiciile necesare pentru a alege drumul corect. Cand eram mica era chiar usor, pentru ca indiferent daca era vorba de un drept sau o obligatie, toate acestea veneau din partea parintilor si deci stiai ca „trebuie sa le faci, indiferent de ce se va intampla”. Sprijinul acordat de ei mi-a indrumat pasii pe cele mai asfaltate alei”, cele mai curate drumuri si mi-au permis sa ma bucur in aventurile mele de cele mai savuroase fructe de padure. Asta a fost atunci ...

Acum lucrurile s-au mai schimbat un pic, pentru ca se spune ca esti major, faci ce vrei si deci esti responsabil pentru ceea ce faci, nimeni nu te mai poate bate la cap cu nimic. Dar in aceeasi masura nimeni nu iti mai poate oferi acel ghid gratuit cu care te-ai obisnuit atat de mult ...

Zilele se scurg intr-un ritm alarmant si eu nu reusesc sa imi gasesc linistea, nu reusesc sa gasesc echilibrul de care am atat de mare nevoie in aceste momente. Ceva m-a tine in loc, imi taie respiratia si imi amorteste simtirile, imi incetoseaza gandirea atat de agera pana in acel moment de declin ... acesta problema se adanceste din ce in ce mai mult, iar eu, oricat spun ca incerc sa imi cresc increderea in mine, nu reusesc decat sa aduc tot mai multe argumente ca sunt din ce in ce mai slaba ...

Sunt in deriva ... gandurile ma cuprind si framantarile incep sa se faca simtite, cuajul dispare din peisaj, iar starea de spirit se transforma intr-o continua lupta de supravietuire, de mentinere a vietii intr-un trup care acum se afla in coma. Nimic nu pare sa trezeasca acum in mine acel sambure de viata, de responsabilitate si indatorire, acel leac stramosesc ce m-ar scoate din impas. Ce s-a intamplat oare cu mine?

Nu pot gasi un raspuns cert. Nu pot sti cu siguranta care sunt cei care se fac vinovati de starea mea actuala, sau pot? Cine altcineva in afara de mine poate fi vinovat pentru propriul meu esec sentimental, pentru propria mea cadere in dezgust si amaraciune. Cine oare altcineva in afara de mine?

Incerc sa ma anim si nu reusesc decat sa ma critic si sa scot la iveala toate greselile comise de-a lungul timpului. Sunt convinsa ca nu toate acestea reprezinta greseli, ca au fost si momente care au contribuit la maturizarea mea atat profesionala, cat si spirituala si sentimentala. Dar cu ce m-au ajutat toate acestea in final? Acum nu stiu ce ar trebui sa fac. Nu stiu care este rostul meu in propria mea viata. Simt ca am luat-o de la inceput, ca m-am reincarnat si reincep o viata condimentata cu tot ceea ce trebuie pentru a nu fi absolut deloc plictisitoare ...

Of, Doamne! Amagitoare sunt momentele de fericire oferite pe parcursul vietii si tare dureroase sunt loviturile oferite de impactul dintre vis si realitatea contemporana ...

Acum par sa am simtiri mai ascutite, rani mai adanci, dubii mai amare si amagiri tot mai posibile. Pare sa existe o tot mai mare sansa sa ma pierd printre randuri si sa nu mai apuc niciodata sa termin cartea de lecturat. Momente frumoase, clipe unice, sentimente pasionale si trairi ucigatoare par sa puna stapanire adeseori pe sufletul meu, dar care intotdeauna se impletesc cu realitatea cruda si nemiloasa, oferind impreuna un peisaj macabru al propriului suflet.

Incet incep sa inchid usa greoaie a trecutului meu. In acelasi timp ma gandesc serios la ceea ce las in urma si cei care sunt parte numai a acelor amintiri de vor ramane dincolo de usa. Mireasma prezentului se apropie de mine cu o viteza ametitoare si curand ma va sufoca prin intermediul propriilor dorinte pe care tot eu mi le pun. Si desi mireasma aceasta ar trebui sa fie cat se poate de parfumata si de binefacatoare, pentru narile mele este otravitoare.

Deci ce am de gand sa fac de acum in colo? Ma voi lasa rapusa de parfumul unei nopti pierdute sa ma arunce in mijlocul unor ganduri negre sau voi declara razboi propriei persoane astfel incat sa devin din nou regina trupului meu, stapana gandurilor mele, increderea increderii mele?

Indruma-mi Doamne pasii pe poteca ta luminata de bunatate, iubire, afectiune, credinta si minune si da-mi palma de care am nevoie pentru a ma trezi din nou la realitate ... sunt sigura ca acum eu dorm si visez la viata perfecta, in timp ce trupul sufera in frisoanele nelinistii, neincrederii si singuratatii ...

Faca-se voia ta, Doamne!

Liniste, oboseala, viata, existenta ...

Liniste, oboseala, viata, existenta ...

Este tarziu si noaptea se lasa incet peste orasul obosit. Intunericul pare atat de apasator si face ca pleoapele grele sa cada fara efort. Stelele intarzie sa apara in acest loc mereu aglomerat si incarcat de probleme si mizerie.

Nimic din frumosul pe care il cunosteam cu totii in anii de copilarie acum pare sa nu mai existe.

Gandurile linistite acum parca ma evita, visele par sa nu mai rasara, iar munca si responsabilitatile de toate felurile par acum sa imi fi invadat toata viata.

Traiesc pentru a munci, pentru a studia, pentru a exista intr-o societate ce contine numai reguli si multa agitatie, pentru a-mi hrani partea fizica si, cica si cea spirituala, pentru a fi eu alaturi de ceilalti, pentru a exista ...

Inca ma gandesc la tine ...