... pana cand soarele patrunse pe gemuletul acoperit aproape in intregime de zapada...
Noaptea adusese laolalta cei doi indragostiti, ii imbatara cu miresme de scortisoasa si mere coapte si ii facura sa retraiasca acea dragoste atat de puternica, ce in sufletele lor reprezenta o intreaga lume.
Un vrabiuta ciripea in mod chiar insistent la geamul ei, cerand sa fie ascultata, sa fie ajutata, hranita si vindecata de gerul napraznic de afara.
Cand in sfarsit deschise ochii, zambetul din coltul gurii sale micute palii. Fericirea intiparita pe fata disparu. O tristete adanca se asternu peste sufletul ei frant. Era singura, era acasa, era doar ea, asa cum ea ceruse ...
Privind zapada asternuta in gradina si soarele ce zambea, in mod ironic acum, o napadira lacrimile iar genunchii i se fransera. Greutatea sufleteasca o puse la pamant. Mult timp aceasta ramase acolo, plangand si cerand parca indurare, sperand ca totul va fi asa cum a mai fost, asa cum a crezut si sperat ca mereu o sa fie ...
In cele din urma ceasul desteptator o trezi la realitate, o aduse din nou cu picioarele pe pamant. Era luni iar locul de munca nu permitea concesii cu privire la obligatiile profesionale.
Tremurand si cu lacrimile curgand pe obraji se tari prin camera in cautarea hainelor a permisului si a celorlalte bunuri atat de lumesti. Un fard atat de pal cauta a ascunde ranile sufletesti, niste cercei cu pietre de chihlimbar cautau a atrage atentia de la acei doi ochi tristi, iar hainele office nu reprezentau decat armura ce o avea zilnic deasupra.
Toate acestea erau menite sa o protejeze, sau cel putin asa credea ea, cand de fapt nu ascundeau decat un suflet ranit, o persoana fragila, o inima franta ...
O noua zi incepu, o noua saptamana, alte lucruri, alte obligatii asteptau a fi indeplinite.
... noaptea va fi fost mereu a celor doi ...
