JustUs - me and life ...

„Am o inima care la doi se imparte ...

Esti atat de aproape si totusi atat de departe, departe ...”

„Felul tau de a fi calca mereu pe aripile mele"

Este tarziu, este noapte, este intuneric. Pe strada pustie nu mai este nimeni. Totul pare mort in tacerea asta atat de asurzitoare. Ma plimb fara destinatie, ma gandesc fara a avea un subiect anume, ma trec o multime de fiori si totusi sunt calma. S-a mai terminat inca o zi, au mai disparut cateva ore din viata mea pe care o mai am. Si totusi ziua de azi a fost putin diferita fata de celelalte. Nu am facut nimic deosebit; am mers ca intotdeauna la munca, la facultate, la plimbare prin orasul meu natal si, cam atat. Partea deosebita a fost inauntru, acolo in suflet, acolo unde nu se uita nimeni, acolo unde nimeni nu indrazneste sa intre si cu atat mai putin sa ii pese ...

Oricum, in afara de toate aceste lucruri care par sa conteze in legatura cu ziua aceasta, pot spune ca acum am gasit un moment de relaxare; ma plimb, este liniste si se simte in aer o mica pauza care pare sa imi aduca un pic de ordine in ganduri ... sper sa faca si ordinea de care am atata nevoie ...

Pe strazile intortocheate observ cum timpul pare sa stea in loc, numai vantul rece fiind singurul care imi aminteste de lumea in care traiesc. Cladirile imbatranite par sinistre in lumina slaba a stalpilor de electricitate, iar copacii, aceia care mai exista, pentru ca multi au disparut cu desavarsire, sunt obositi de atata vreme si durere ce pluteste in aer. Incerc sa cuprind cu privirea-mi trista toate cele cate exista in jurul meu dar vad doar o parte din tot, tot ce imi ofera lacrimi sau zambete de fericire. Am obosit sa merg, sa alerg zi de zi dupa toate cele ce par sa conteze si dupa atatea lupte, atatea incercari, tot nu se termina. Acum duc o lupta cu mine, cu inima si cu mintea mea care par uneori sa o ia pe drumuri diferite. Ce ciudatenie ... si se mai spunea ca ele ar trebuie sa formeze un intreg ... acum nu mai sunt de aceeasi parere ...

Ajung intr-un tarziu in dreptul casei mele ... privesc in liniste si astept ca de obicei sa imi deschida cineva. Uit ca este aproape dimineata sau ca nu mai este nimeni acolo, ca odinioara ... nimeni care sa ma astepte, nimeni care sa imi spuna „buna” sau „pa”, nimeni care sa ma sprijine sau sa imi dea acel sut in fund de care am nevoie. Acum admir casa cu poarta ei ruginita, ferestrele cu obloanele cojite de vreme si vechii pomi care odata erau plini de fructe, acum par arsi de soare. Incerc sa ma uit inauntru si parca nu reusesc. Incerc sa intru in propria casa si totul ma respinge. Poarta nu vrea sa se deschida, obloanele de la ferestre au cazut, pana si vantul ma alunga din dreptul caminului meu de odinioara ...

Ce s-a intamplat de fapt? Cu ce gresesc de nu ma mai pot apropia de ceea ce era odata locul meu de adapost, de regasire si totdata de refugiu? Acum privesc inlacrimata si ... doar privesc ...

Este inca intuneric, dar in departare se vede cum soarele se lupta din greu sa iasa la iveala. In lumina slaba totul imi pare strain acum. Nimic nu mai este ceea ce a fost. Nimic nu mai seamana cu ceea ce stiam, cu ceea ce iubeam, cu ceea ce eram obisnuita si invatata de catre toata lumea ... acum constat ca sunt singura ... doar singura ...

O durere mare imi apasa acum sufletul, iar un gand rece imi acapareaza mintea si ma lasa pustie ... totul se invarte cu mine si parca nimic nu mai are sens ... tot ceea ce faceam eu zi de zi, tot ceea ce se intampla cu mine si in mine, toata lumea mea acum nu mai conteaza, totul a disparut ...

Lumina soarelui rasare la fel ca de obicei, in fiecare zi la fel si acum, la fel ca si ieri, incepe sa straluceasca in voie. Lumea se trezeste la viata ca de obicei si nimic nu pare sa fie schimbat. Numai pentru mine totul a luat sfarsit. Numai in mintea mea a disparut o lume intreaga, o viata ce abia incepuse ...

Acum raman imobila in mijlocul strazii prafuite si ma uit in departare ... incerc sa gasesc o barca de salvare, ceva care sa imi ofere o explicatie, un raspuns la ceea ce se intampla si ... nimic ... nimic. Presupun ca totul a luat sfarsit ... dar, inca sper ... incerc sa ma misc, si dintr-un gest mai putin firesc, ... cad din pat ... buf pe parchetul rece si ma trezesc la realitate ...

Dimineata incerc sa imi amintesc ce m-a framantat peste noapte si franturi din vis imi apar acum in minte. Oare voi fi vreodata pusa in situatia de a ramane in totalitate singura? A fost oare un cosmar legat de faptele mele zilnice? Se poate oare ca ceea ce fac in prezent sa imi schimbe viitorul si sa imi faca toata viata o intreaga greseala? Se pare ca totul tine de deciziile pe care le iau ... de ceea ce gandesc si apreciez ca fiind corect, bine sau rau ... si tind sa cred ca intotdeauna voi fii singura oricat de multa lume ar fi in jurul meu ... oricat de multa lume mi-ar sari intr-ajutor ... la urma urmei fiecare isi duce crucea, nu?

Dar poate nu e totul atat de negru pe cat pare sa fie. Poate ca lumea e menita sa te faca sa visezi, sa crezi, sa lupti si sa te bucuri de tot ce te inconjoara, dar in aceeasi masura este si aceea care „iti calca mereu pe aripi” ...

Ramane ca azi sa aflu daca viata imi va mai da o sansa ...

printre beat-uri si flow ...

"... e muzica ce imi curge prin vene,
e toba si pianul, oare sunt semne?
e sufletul care acum rade
e mai mult decat atat,
e e e ..."

"versurile mele sunt sansa mea sa evadez ... " (Bullet)

Stau si ma gandesc ... ceva ma framanta, asa, aiurea in tramvai in drum spre casa ... ce anume din viata unei persoane conteaza atat de mult astfel incat sa il poata motiva sa continue? Care este acel motiv, imbold si totodata sut in fund care il scoate din impas, il impinge la extreme si care ii arunca si pe fata un mic zambet? Ce este acel lucru care il scoate de la ananghie si care ii da putere sa spere la mai bine? Ciudat si totusi evident, un raspuns stupid imi rasare pe chip ...

Ma uit pe geam si este lumina. Soarele parca incearca sa razbata printre norii adunati gramada. Este multa inghesuiala, multe fete straine, dar toata lumea pare pierduta. Fiecare este fizic prezent insa atat de absent. Prin lumina slaba de primavara se oglindeste pe geamul spalacit de ploaie si noroi un chip oarecum palid si straveziu. Este multa durere pe acea fata cunoscuta, o concentrare apasatoare si totusi pustie, o intreaga viata oarecum uitata. Se poate descifra o lista de preocupari si activitati zilnice care este vizualizata cu ochii mintii si care naste frustare si o slaba minunare. Fiecare trasatura a acelui chip exprima cate o bucurie, o pasiune sau o mare dezamagire si face din acea persoana un mare mister. La ce se poate gandi oare? Care este urmatorul lucru pe care il va face?

As putea presupune ca se percepe o mica durere, o problemuta ce a refuzat sa mai dispara si care insista sa faca parte in continuare din viata ei (a persoanei). Am surprins o mica incruntare si cred ca era vorba despre ceva care dadea batai de cap sau care, poate pur si simplu era atat de neplacut incat merita o descarcare fizica. Incerc sa imi dau seama despre ce ar putea fi vorba si, instinctiv ma uit in jur ... Strabat cu privirea cele doua vagoane ale tramvaiului 41 care trece grabit pe Podul Grant. Din cauza densitatii mari de fete, nu reusesc sa vad prea departe, dar in mintea mea se naste un predecent.

Realizez ca ar putea fi o multime de motive ... la fel cum persoanele in jurul meu au o viata atat de diferita, una mai deosebita decat alta, vieti complexe, fericite, triste sau pur si simplu goale ... in comparatie cu mine, toti suntem aceiasi - oameni, cetateni ai Romaniei, persoane ocupate sau care iti ocupa timpul cu diverse pentru a trece mai repede, etc ... ironic, toti parem la fel dar viata fiecaruia cuprinde o alta lume.

Imi intorc privirea spre geamul acela care imi atrasese atat de mult atentia si vad ca nu mai este nimeni. Soarele pare sa se fi ascuns. Parca a inteles ca acolo se ascundea o minte obosita si dorea sa o tina cat mai departe. Am obosit stand in picioare sprijinita de o bara portocalie si imbatranita. Incerc sa nu ma urc pe perete, desi cineva in spate ma impinge nestingherit pentru a-si face loc spre usa de coborare. Tramvaiul nu a oprit inca, nici macar nu a ajuns in statie, dar probabil ca se gandeste ca va iesi mai repede pe deasupra tuturor! Spiritul civic ma indeamna sa ii dau o mana de ajutor; nu stiu inca, ori ii pun piedica ori o invit sa utilizeze iesirea de siguranta (pentru cei care circula mai putin cu RATB-ul, este vorba de inscriptia mare de pe geam)!

In acel moment o mica raza de soare imi atrage atentia si imi trimite privirea spre un frumos curcubeu ... a avut noroc persoana aceea, dar data viitoare nu se stie ... acum revenind la o problema mai importanta, pot spune ca acel curcubeu micut si prapadit de poluare mi-a adus un mic zambet, o usoara destindere si mi-a alungat acele ganduri politicoase;))

In scurt timp privirea mi-a alunecat prin mediul inconjurator si am ajuns sa ma uit iar la acel geam murdar. Incet, a reaparut acel chip spalacit de vreme si parca nu de mult frustrat de ganduri buclucase. Acum intrezaresc o inseninare pe fata ei, o schimbare atat de mare, o alta persoana ... Soarele iese victorios dintr-un nor destul de mare si zambeste larg pe cerul albastru. Imaginea de pe sticla se contureaza mai bine si ... sunt eu ... imi zaresc propria imagine in locul acelei persoane a carei trasaturi incercam din greu sa le inteleg. Ce ciudat si totodata amuzant!

Am coborat din tramvai mai devreme cu o statie. Asta se datoreaza amabilitatii mele care m-a indemnat sa cobor pentru a ii face loc doamnei cu pricina sa se arunce afara. Asta mi-a adus o usa inchisa in nas cand nu am putut sa mai urc inapoi in mijlocul de transport in comun. Dar parca nu mai sunt suparata.

E tarziu, e rece, dar e soare, e o vreme ostila dar parca asta nu ma impiedica sa ranjesc ;)) Constat surprinsa ca sufletul imi rade si ca mintea nu mai este obosita de ganduri efemere si neprietenoase. Acum 5 min incercam sa imi dau seama ce poate face un om sa isi continue viata desi poate fi cufundat intr-un mare necaz.

In acest moment am primit si raspunsul acela atat de evident ... micile lucruri pot schimba vieti, marile probleme se pot stinge cu un mic zambet ... sa gusti viata asa cum e ea este adevarata bucurie a mea. Incerc sa fac de toate pentru toti si am impresia ca nu fac nimic pentru mine. Simt ca nu ma infrupt decat din vietile altor persoane, dar de fapt ma hranesc cu prietenia lor. Obosesc lucrand si invatand, dar eu abia acum realizez ca fac cu pasiune ceea ce fac si ca iubesc la nebunie sa fiu ocupata; daca as lenevi sau nu as avea vreo ocupatie anume parca as sta ca pe ace ;)).

Am crezut ca timpul trece pe langa mine si ca nu o sa apuc sa imi indeplinesc visele si ca nu o sa pot trai asa cum vreau, dar de fapt eu uitam sa ma intreb ce ma face pe mine sa simt ca traiesc. Uitam sa ma privesc in oglinda si sa ma intreb cine sunt ... uitam sa imi aduc aminte de mine dincolo de ziua de azi si de maine ...

Acum parca rad prosteste de una singura pe strada ... dar sunt multumita. Acum imi amintesc ca traiesc, ca parcurg zi de zi trasee noi si promovez sau pic examene de viata, ca iubesc, ca urasc, ca lupt si ca plang pentru mine si pentru cei dragi, ca nu sunt singura si ca sunt inconjurata de o intreaga lume ce abia asteapta sa fie descoperita!

Tramvaiul a trecut pe langa mine, gonind in graba pe sina, dar eu nu sunt impinsa de la spate de nici o urgenta. Intru alene la metrou si cu coltul ochiului vad ultima raza de soare a zilei. Nu sunt trista si nici suparata pentru ca stiu ca si maine voi revedea acele raze calde.

Soarele va mai rasari o data pentru mine ...