Un pas catre cultura

La multi ani, 2011!


Scriu pentru prima data pe acest an si sper sa fie una din multele ocazii in care voi relata o parte din bucuriile si necazurile vietii, pe acest an!

Tin sa mentionez ca am inceput anul cum nu credeam mai bine! Desi luna ianuarie nu s-a incheiat inca, am reusit sa merg la teatru si la stand-up comedy deja!

Am descoperit o noua sala a Teatrului Masca unde am urmarit piesa Venexia, o frumoasa drama din inegalabila Venetie. Dramatismul, grotescu, desfraul si comicul se imbina pentru a da nastere unei marcante realitati ce te trezesti si din cele mai adanci vise. Ma bucur ca am avut ocazia sa vad si o alta latura a vietii, interpretata de alte persoaneje decat cele cunoscute, in care eu aveam rolul principal .

Viata are un stil aparte de a te trezi, de a-ti arata ce este bine si ce nu, de a iti deschide o mica fereastra atunci cand toate usile par a fi zavorate. Tine numai de tine sa fii "open minded" pentru ca lumina ce strabate intunericul sa te incalzeasca si pe tine!

La Deko Cafe am putut rade cat m-au tinut plamanii si muschii abdominali la glumele facute de Badea, Bordea si Mucutu`. Cred ca a trecut prea mult timp de cand am fost ultima data acolo pentru ca, desi amuzante glumele, au lasat un gust amar in ceea ce priveste poantele la care rad oamenii in zilele noastre. Mi s-a parut un pic prea mult ca o gluma sa fie amuzanta doar din cauza limbajului colorat ... dar hey, este doar parerea mea.

Sincer merita sa vezi cu ochii tai ce inseamna acum si nu ceea ce crezi ca inseamna acum "funny"! Avand in vedere cele relatate, sper ca acesta sa fie doar inceputul aventurii pe care am initiat-o in lumea descoperirii Bucurestiului si a culturii, mai mult sau mai putin moderne!

Va doresc sa nu uitati niciodata ca nimic nu este prea mult in ceea ce inseamna procesul cunoasterii, nimic nu este indeajuns! Mereu poti invata ceva in plus, mai ales de acolo de unde te astepti mai putin!

La Multi Ani!

LA MULTI ANI!!!

Este in sfarsit final de an, anul 2010. Mai bine zis, se termina si anul asta, a mai trecut inca unul si il adaugam pe lista neagra.

De asemenea, cum tot din popor se spune, trebuie sa facem bilantul anului ce a trecut pentru a vedea cate lucruri bune am realizat, cate rele am facut si, ca toata lumea, ce asteptari avem de la anul ce urmeaza.

Eu personal pot spune ca a fost un an foarte complicat, greu din toate punctele de vedere, insa nu imposibil. Viata mi-a adus in cale o multime de incercari, o gramada de belele, insa si multumiri pe masura. De exemplu, cine ar fi crezut ca eu am fost atat de cuminte anul acesta incat sa primesc un aparat de fotografiat de la Mos Craciun?! (si tin sa mentionez ca nu este de jucarie :P!)

De asemenea, am luat foarte multe decizii referitoare la viata mea personala si cea profesionala si, zic eu, am incercat sa pasesc cat mai prudent pe aleea ce am ales-o. Insa recunosc si faptul ca am mai calcat din cand in cand in strachini si am dat si cu nasul de asfalt din cauza "desteptaciunii mele preamarite" si pentru faptul ca "nu am revenit deloc asupra deciziilor deja luate" :)). Insa este omeneste sa gresesti, asa ca sper sa fi invatat ceva din cat praf am inghitit si sa nu mai merg cu spatele pentru ca am suficient loc pe poteca si inainte.

Insa lasand la o parte anul ce a trecut si privind printr-un ochi de fereastra spre cel ce urmeaza sa inceapa, imi propun sa il transform intr-un an de capatai, sa devina un an de referinta pentru realizarile mele profesionale, poate si pentru cele personale, cine stie, si mai ales materiale si spirituale. Imi doresc foarte mult sa ajung la opera, la opereta si sa merg mai des de odata la cativa ani la teatru. Totodata sper sa imi gasesc reperul de care am atata nevoie si in functie de acesta sa imi pun in aplicare planurile ce se tot formeaza in mintea mea.

Pe langa partile bune, care sper sa fie cat mai multe, sper ca cele mai putin fericite sa fie cat mai putine, iar cele care inevitabil vor apare, sa fie dintre acelea care te trezesc la realitate si iti dau sutul in fund de care ai nevoie la momentul potrivit.

Avand in vedere cele mentionate anterior, oficial declar incheiat anul 2010 si sper din tot sufletul ca cel ce urmeaza sa fie cat mai bun posibil si sa avem parte fiecare de cat mai multa sanatate, putere de munca si vointa! Pentru ca daca le avem pe acestea, restul le facem noi, pentru ca putem!

LA MULTI ANI!!!

O poveste de iarna ...

Vantul suiera viscolind zapada proaspat asternuta pe strazile pustii.

O palida raza de lumina a unui soare ce incerca din rasputeri sa isi arate prezenta, patrunse printr-un ochi al geamului si o mangaie pe fata-i calda. Ea zambi multumita sub privirea lui iubitoare care o veghea de ceva vreme. Incet lumina ii dezveli trupu-i partial acoperit de imbratisarea lui si incerca sa o incalzeasca pe cat cu putinta.

Ninsoare se inteti, iar vantul parea sa fie de necontenit in acea zi de sarbatoare, cand toata lumea inca dormea. Pana si pasarile stateau zgribulite pe la colturile caselor, incercand sa se adaposteasca de puternicul viscol.

Inauntru, langa focul ce ardea cu putere in soba, pe un pat moale si calduros stateau doi indragostiti ce se tineau de mana si visau unul la altul. Unul dintre ei insa, mai visator decat celalalt, cu ochii deschisi incerca sa cuprinda cu privirea intreaga atmosfera pitoreasca si sa traiasca cat mai mult cu putinta acele clipe minunate. O atinse incet pe brate si ii sopti un sincer "te iubesc ... " la ureche. Ea zambi inca o data si ii stranse si mai puternic bratul la pieptul ei cald.

In aer plutea o mireasma de iubire implinita imbibata in arome de scortisoara, vin fiert si mere coapte pe soba incinsa. La geamuri, stratul de zapada afanata acoperise deja jumatate din acesta, iar in camera slab luminata domnea o liniste tulburata numai de scanteile ce sareau in soba.

Mana-i calda se plimba pe trupul ei, dezgolind cu o dorinta patimasa formele-i gratioase. In ochii lui caprui, dorinta scapara o lumina calda si totusi atat de puternica incat parea sa se repeada asupra ei dintr-o singura miscare. Insa singul lui gest era de a-i arata iubirea ce i-o poarta prin atingerile lui delicate menite sa o rasfete si nu sa o trezeasca din somnul ei atat de linistitor.

Inima ii batea atat de puternic incat vedea cum i se misca pieptul; totusi linistea sufleteasca ce il invaluia trada bataile atat de lente ale inimii si evidentia numai emotia si freamatul ce le simtea, teama de a nu trezi fiinta atat de mult iubita, de a nu strica momentul acesta unic, de a nu pierde aerul ce ii da lui atat de multa viata ...

Privind-o, mangaind-o, sarutand-o, strangand-o la piept simtea cum, pentru el, viata ei conteaza mai mult decat orice altceva, traia o implinire nemasurata gandind ca ea este tot ce si-ar putea dori. Iubirea ce i-o purta era atat de mare incat teama de a nu fisura acest cristal de sentimente era la fel de patrunzatoare. Insa stia si simtea ca simtamintele din partea ei aveau aceeasi intensitate si, din nou, o senzatie de multumire il cuprinse.

Nimic nu parea sa strice aceasta atmosfera feerica, pana cand ...

Revenirea ... reveria ...

Revenirea ... reveria ...

Am recitit acele multe lucruri pe care le-am notat cu drag, am resimtit ceea ce sufletul a cuprins in interiorul sau, am retrait momente ce de mult pareau apuse. Acum simt cum ma cuprind din nou amintiri si trairi unice, sentimente care parca nu au existat vreodata ...

Ce mult timp a trecut de cand am privit inspre trecut ...

Ma uit in sufletul meu si incerc sa vad care sunt ranile nevindecate, sentimentele care au ramas ascunse, gandurile care si acum sunt neimpartasite si greu de digerat. Oare mai sunt aceeasi persoana? A fost nevoie doar de cateva intamplari neintentionate, amanunte as putea spune acum, care insa sa deschida acea „cutie a Pandorei”care parea pierduta ... cateva evenimente, cateva persoane, cateva sentimente, cateva ganduri, cateva cuvinte ...

Am deschis usa trecutului si acum privesc in gol propria mea persoana. Ma uit la ceea ce eram, la cine credeam ca iubesc, la ceea ce credeam ca este esential in viata, la prieteni, la familie, sentimente si ganduri, la tot ce am fost eu. Atat de multe lucruri au existat in mine, atat de multe framantari se invalmaseau necontenit in inima mea, si totusi asta este tot?

Simt caldura amintirilor, retraiesc momente ce imi strang inca inima de durere sau fericire, ma invaluie sentimente profunde si ma framanta aceleasi ganduri stranii si totusi mereu ucigatoare. Cate dintre toate acestea au ramas si in prezent aceleasi?

Totul pare acum sa se fi petrecut parca in lipsa mea, parca este doar un vis ciudat si abia acum m-am trezit speriata, parca nimic din tot ceea ce am trait in ultima perioada nu este real. Astfel simt cum intr-un mod infricosator de linistit inima imi sopteste ca timpul mereu se scurge, fara oprire, fara partinire, fara incetare ...

Multe lucuri par a fi si sunt diferite acum fata de cele dintai momente in care am ales sa transpun, pe hartie as putea spune, firea mea tulburatoare, starea mea infierbantata de atata chin cotidian. Insa exista si lucruri care nu s-au clintit de pe pozitii, printre care as enumera principiile mele de viata, felul de a gandi si grijile existentiale transpuse mental prin cu totul si cu totul alte activitati zilnice. De asemenea, experienta dobandita de-a lungul timpului transpune o parte din scoala vietii absolvita de parintii mei cu diploma de merit, de la care am reusit sa fur doar o parte din regulile de baza si, de ce nu, si cateva siretlicuri folositoare.

Prin urmare timpul mi-a schimbat doar in parte persoana, deci as putea sa inchid linistita usa trecutului si deci as putea si, de altfel, ar trebui sa privesc cu speranta catre viitor. Dar ceva m-a prins de brat si nu imi permite sa inaintez. Acel ceva pare sa fie increderea in mine ... acea putere care ar trebui sa existe atunci cand vrei sa faci ceva, atunci cand sti ce vrei si nu ramane decat sa il duci pana la capat.

Multe dintre lucrurile realizate pana acum au reprezentat indrumari sau sfaturi sau incurajari care m-au ghidat intr-o anumita directie, care mi-au oferit indiciile necesare pentru a alege drumul corect. Cand eram mica era chiar usor, pentru ca indiferent daca era vorba de un drept sau o obligatie, toate acestea veneau din partea parintilor si deci stiai ca „trebuie sa le faci, indiferent de ce se va intampla”. Sprijinul acordat de ei mi-a indrumat pasii pe cele mai asfaltate alei”, cele mai curate drumuri si mi-au permis sa ma bucur in aventurile mele de cele mai savuroase fructe de padure. Asta a fost atunci ...

Acum lucrurile s-au mai schimbat un pic, pentru ca se spune ca esti major, faci ce vrei si deci esti responsabil pentru ceea ce faci, nimeni nu te mai poate bate la cap cu nimic. Dar in aceeasi masura nimeni nu iti mai poate oferi acel ghid gratuit cu care te-ai obisnuit atat de mult ...

Zilele se scurg intr-un ritm alarmant si eu nu reusesc sa imi gasesc linistea, nu reusesc sa gasesc echilibrul de care am atat de mare nevoie in aceste momente. Ceva m-a tine in loc, imi taie respiratia si imi amorteste simtirile, imi incetoseaza gandirea atat de agera pana in acel moment de declin ... acesta problema se adanceste din ce in ce mai mult, iar eu, oricat spun ca incerc sa imi cresc increderea in mine, nu reusesc decat sa aduc tot mai multe argumente ca sunt din ce in ce mai slaba ...

Sunt in deriva ... gandurile ma cuprind si framantarile incep sa se faca simtite, cuajul dispare din peisaj, iar starea de spirit se transforma intr-o continua lupta de supravietuire, de mentinere a vietii intr-un trup care acum se afla in coma. Nimic nu pare sa trezeasca acum in mine acel sambure de viata, de responsabilitate si indatorire, acel leac stramosesc ce m-ar scoate din impas. Ce s-a intamplat oare cu mine?

Nu pot gasi un raspuns cert. Nu pot sti cu siguranta care sunt cei care se fac vinovati de starea mea actuala, sau pot? Cine altcineva in afara de mine poate fi vinovat pentru propriul meu esec sentimental, pentru propria mea cadere in dezgust si amaraciune. Cine oare altcineva in afara de mine?

Incerc sa ma anim si nu reusesc decat sa ma critic si sa scot la iveala toate greselile comise de-a lungul timpului. Sunt convinsa ca nu toate acestea reprezinta greseli, ca au fost si momente care au contribuit la maturizarea mea atat profesionala, cat si spirituala si sentimentala. Dar cu ce m-au ajutat toate acestea in final? Acum nu stiu ce ar trebui sa fac. Nu stiu care este rostul meu in propria mea viata. Simt ca am luat-o de la inceput, ca m-am reincarnat si reincep o viata condimentata cu tot ceea ce trebuie pentru a nu fi absolut deloc plictisitoare ...

Of, Doamne! Amagitoare sunt momentele de fericire oferite pe parcursul vietii si tare dureroase sunt loviturile oferite de impactul dintre vis si realitatea contemporana ...

Acum par sa am simtiri mai ascutite, rani mai adanci, dubii mai amare si amagiri tot mai posibile. Pare sa existe o tot mai mare sansa sa ma pierd printre randuri si sa nu mai apuc niciodata sa termin cartea de lecturat. Momente frumoase, clipe unice, sentimente pasionale si trairi ucigatoare par sa puna stapanire adeseori pe sufletul meu, dar care intotdeauna se impletesc cu realitatea cruda si nemiloasa, oferind impreuna un peisaj macabru al propriului suflet.

Incet incep sa inchid usa greoaie a trecutului meu. In acelasi timp ma gandesc serios la ceea ce las in urma si cei care sunt parte numai a acelor amintiri de vor ramane dincolo de usa. Mireasma prezentului se apropie de mine cu o viteza ametitoare si curand ma va sufoca prin intermediul propriilor dorinte pe care tot eu mi le pun. Si desi mireasma aceasta ar trebui sa fie cat se poate de parfumata si de binefacatoare, pentru narile mele este otravitoare.

Deci ce am de gand sa fac de acum in colo? Ma voi lasa rapusa de parfumul unei nopti pierdute sa ma arunce in mijlocul unor ganduri negre sau voi declara razboi propriei persoane astfel incat sa devin din nou regina trupului meu, stapana gandurilor mele, increderea increderii mele?

Indruma-mi Doamne pasii pe poteca ta luminata de bunatate, iubire, afectiune, credinta si minune si da-mi palma de care am nevoie pentru a ma trezi din nou la realitate ... sunt sigura ca acum eu dorm si visez la viata perfecta, in timp ce trupul sufera in frisoanele nelinistii, neincrederii si singuratatii ...

Faca-se voia ta, Doamne!

Liniste, oboseala, viata, existenta ...

Liniste, oboseala, viata, existenta ...

Este tarziu si noaptea se lasa incet peste orasul obosit. Intunericul pare atat de apasator si face ca pleoapele grele sa cada fara efort. Stelele intarzie sa apara in acest loc mereu aglomerat si incarcat de probleme si mizerie.

Nimic din frumosul pe care il cunosteam cu totii in anii de copilarie acum pare sa nu mai existe.

Gandurile linistite acum parca ma evita, visele par sa nu mai rasara, iar munca si responsabilitatile de toate felurile par acum sa imi fi invadat toata viata.

Traiesc pentru a munci, pentru a studia, pentru a exista intr-o societate ce contine numai reguli si multa agitatie, pentru a-mi hrani partea fizica si, cica si cea spirituala, pentru a fi eu alaturi de ceilalti, pentru a exista ...

Inca ma gandesc la tine ...

te iubesc ...

era liniste ... nimeni nu spunea nimic. Totul era cuprins de o tacere apasatoare si parca lumea continua sa existe fara ca cei doi sa se miste. Timpul era impotriva lor si totusi, parca incerca sa le dea o sansa zburand cu incetinitorul ...

De ce a trebuit oare sa se certe? De ce a fost nevoie sa existe motive pentru ca totul sa se strice? Este ciudat cum se intampla de cele mai multe ori ... cand iti este lumea mai draga atunci parca iti pica cerul in cap, nu? Dar sa revenim la cei doi indragostiti ... care, dupa cum se pare, au dat peste un mic impas in lungul lor drum impreuna ...

In incaperea goala, se auzira pasii lui apasatori cum se apropiau de ea. Amandoi aveau o mica rana pe suflet si totusi, spre deosebire de momentele obisnuite, acum au ales sa se interiorizeze, sa se ascunda unul de celalalt. Ea incerca sa isi faca de lucru, sa nu se gandeasca si fuse luata prin surprindere de atingerea lui. Ezita sa il priveasca, dar nu reusi sa se indeparteze suficient pentru a fugi de inima lui. Se zbatu din imbratisarea calda ce o cuprinse, dar un fior ii inmuie puterea. Cuvintele rostite pareau sa nu se auda, iar miscarile bruste capatau din ce in ce mai putina vlaga ... Un singur "iarta-ma, iubita ... " se putu descifra dintre toate cuvintele rostite cu vocea stinsa si puse capat intregii incaierari.

Dorind sa demonstreze ca nu a cedat si ca nu poate fi induiosata asa de usor, se agita intre bratele lui si fugi de langa el. Crezu ca a scapat, ca s-a eliberat de ceva rau, insa in realitate era vorba de altceva. O steluta i se prelinse pe obrajii ei inrositi si ii atinse lui mana tremuranda. Lasa in urma o fata trista si sumbra, care nu putea sa exprime nimic altceva decat durere. Ochii ei erau inundati de lacrimi amare iar inima ei ar fi strigat durerea ce o apasa, dar ceva o impiedica sa se descarce ...

Asa au ramas pentru cateva momente, despartiti de timp, de pasi grabiti si incarcati de nervi si orgoliu, de ganduri negre, de o fata prea indurerata pe care nu si-o cunosteau ... Era o liniste mormantala si parca totul fierbea. De la departare se putea auzi cum plange fiecare inima si cum ele se strigau reciproc, una pe cealalta. Era multa framantare, sfortare, chin si durere, confuzie si, peste toate acestea, o iubire dulce care incerca din rasputeri sa iasa la iveala mai mult decat toate celelalte.

In ele din urma, cei doi se intoarsera unul spre altul ... privirile li se intalnira si parca timpul se opri in loc... iarta-ma ... se auzi din ambele parti si ... liniste ... Ea pleca privirea ... lacrimile o inundara si nu mai putu sa il vada cu aceeasi ochi. Intr-o secunda, el fu alaturi sa i le stranga si sa incerce sa aline durerea ei. Ii atinse obrajii ce ardeau de atata zbucium si ea tresari; o imbratisa si ea se cutremura; "te iubesc, iubire ..." si pe fetele lor se asternura stelute de tristete si de fericire in acelasi timp ...

Ii atinse fata, ii mangaie parul ei lung si des ... il mangaie pe obraz si ii cuprinse mainele intre ale ei ... un pupic dulce ii oferi pe nasuc si unul pe buzele lui apetisante, iar trupurile lor se atinsera intr-o imbratisare puternica. Totul vibra in jurul lor si nimic nu mai conta. Parca totul a fost doar un cosmar interminabil iar acum se trezira la realitate ... Pupicul se transforma intr-o sarutare pasionala, lacrimile se uscara, iar iubirea lor iesi la suprafata prin mangaieri usoare si totusi puternice ... il stranse la piept, il saruta pe gat, pe obraji, pe buzele lui de care i-a fost atat de dor ... totul se misca atat de incet, il atinse, il iubea, il dorea, il simtea mai aproape ca niciodata ... inima o dorea, trupul i-l cuprinse si sufletul i se inalta avand-o din nou pe ea alaturi ...

Hainele cazura incet, trupurile li se dezgolira in linistea ce acum era de partea lor, totul traia odata cu ei ... "te iubesc ..." "te iubesc ..."

there is no other place in this world were i would like to be right now
there is noone in this world as sexy as you are ...
there is nothing in this world i love more ...
... we`ve been making love as it`s never been made before ...
... nice and slow ... just let it go ...

JustUs - me and life ...

„Am o inima care la doi se imparte ...

Esti atat de aproape si totusi atat de departe, departe ...”

„Felul tau de a fi calca mereu pe aripile mele"

Este tarziu, este noapte, este intuneric. Pe strada pustie nu mai este nimeni. Totul pare mort in tacerea asta atat de asurzitoare. Ma plimb fara destinatie, ma gandesc fara a avea un subiect anume, ma trec o multime de fiori si totusi sunt calma. S-a mai terminat inca o zi, au mai disparut cateva ore din viata mea pe care o mai am. Si totusi ziua de azi a fost putin diferita fata de celelalte. Nu am facut nimic deosebit; am mers ca intotdeauna la munca, la facultate, la plimbare prin orasul meu natal si, cam atat. Partea deosebita a fost inauntru, acolo in suflet, acolo unde nu se uita nimeni, acolo unde nimeni nu indrazneste sa intre si cu atat mai putin sa ii pese ...

Oricum, in afara de toate aceste lucruri care par sa conteze in legatura cu ziua aceasta, pot spune ca acum am gasit un moment de relaxare; ma plimb, este liniste si se simte in aer o mica pauza care pare sa imi aduca un pic de ordine in ganduri ... sper sa faca si ordinea de care am atata nevoie ...

Pe strazile intortocheate observ cum timpul pare sa stea in loc, numai vantul rece fiind singurul care imi aminteste de lumea in care traiesc. Cladirile imbatranite par sinistre in lumina slaba a stalpilor de electricitate, iar copacii, aceia care mai exista, pentru ca multi au disparut cu desavarsire, sunt obositi de atata vreme si durere ce pluteste in aer. Incerc sa cuprind cu privirea-mi trista toate cele cate exista in jurul meu dar vad doar o parte din tot, tot ce imi ofera lacrimi sau zambete de fericire. Am obosit sa merg, sa alerg zi de zi dupa toate cele ce par sa conteze si dupa atatea lupte, atatea incercari, tot nu se termina. Acum duc o lupta cu mine, cu inima si cu mintea mea care par uneori sa o ia pe drumuri diferite. Ce ciudatenie ... si se mai spunea ca ele ar trebuie sa formeze un intreg ... acum nu mai sunt de aceeasi parere ...

Ajung intr-un tarziu in dreptul casei mele ... privesc in liniste si astept ca de obicei sa imi deschida cineva. Uit ca este aproape dimineata sau ca nu mai este nimeni acolo, ca odinioara ... nimeni care sa ma astepte, nimeni care sa imi spuna „buna” sau „pa”, nimeni care sa ma sprijine sau sa imi dea acel sut in fund de care am nevoie. Acum admir casa cu poarta ei ruginita, ferestrele cu obloanele cojite de vreme si vechii pomi care odata erau plini de fructe, acum par arsi de soare. Incerc sa ma uit inauntru si parca nu reusesc. Incerc sa intru in propria casa si totul ma respinge. Poarta nu vrea sa se deschida, obloanele de la ferestre au cazut, pana si vantul ma alunga din dreptul caminului meu de odinioara ...

Ce s-a intamplat de fapt? Cu ce gresesc de nu ma mai pot apropia de ceea ce era odata locul meu de adapost, de regasire si totdata de refugiu? Acum privesc inlacrimata si ... doar privesc ...

Este inca intuneric, dar in departare se vede cum soarele se lupta din greu sa iasa la iveala. In lumina slaba totul imi pare strain acum. Nimic nu mai este ceea ce a fost. Nimic nu mai seamana cu ceea ce stiam, cu ceea ce iubeam, cu ceea ce eram obisnuita si invatata de catre toata lumea ... acum constat ca sunt singura ... doar singura ...

O durere mare imi apasa acum sufletul, iar un gand rece imi acapareaza mintea si ma lasa pustie ... totul se invarte cu mine si parca nimic nu mai are sens ... tot ceea ce faceam eu zi de zi, tot ceea ce se intampla cu mine si in mine, toata lumea mea acum nu mai conteaza, totul a disparut ...

Lumina soarelui rasare la fel ca de obicei, in fiecare zi la fel si acum, la fel ca si ieri, incepe sa straluceasca in voie. Lumea se trezeste la viata ca de obicei si nimic nu pare sa fie schimbat. Numai pentru mine totul a luat sfarsit. Numai in mintea mea a disparut o lume intreaga, o viata ce abia incepuse ...

Acum raman imobila in mijlocul strazii prafuite si ma uit in departare ... incerc sa gasesc o barca de salvare, ceva care sa imi ofere o explicatie, un raspuns la ceea ce se intampla si ... nimic ... nimic. Presupun ca totul a luat sfarsit ... dar, inca sper ... incerc sa ma misc, si dintr-un gest mai putin firesc, ... cad din pat ... buf pe parchetul rece si ma trezesc la realitate ...

Dimineata incerc sa imi amintesc ce m-a framantat peste noapte si franturi din vis imi apar acum in minte. Oare voi fi vreodata pusa in situatia de a ramane in totalitate singura? A fost oare un cosmar legat de faptele mele zilnice? Se poate oare ca ceea ce fac in prezent sa imi schimbe viitorul si sa imi faca toata viata o intreaga greseala? Se pare ca totul tine de deciziile pe care le iau ... de ceea ce gandesc si apreciez ca fiind corect, bine sau rau ... si tind sa cred ca intotdeauna voi fii singura oricat de multa lume ar fi in jurul meu ... oricat de multa lume mi-ar sari intr-ajutor ... la urma urmei fiecare isi duce crucea, nu?

Dar poate nu e totul atat de negru pe cat pare sa fie. Poate ca lumea e menita sa te faca sa visezi, sa crezi, sa lupti si sa te bucuri de tot ce te inconjoara, dar in aceeasi masura este si aceea care „iti calca mereu pe aripi” ...

Ramane ca azi sa aflu daca viata imi va mai da o sansa ...