JustUs - me and life ...

„Am o inima care la doi se imparte ...

Esti atat de aproape si totusi atat de departe, departe ...”

„Felul tau de a fi calca mereu pe aripile mele"

Este tarziu, este noapte, este intuneric. Pe strada pustie nu mai este nimeni. Totul pare mort in tacerea asta atat de asurzitoare. Ma plimb fara destinatie, ma gandesc fara a avea un subiect anume, ma trec o multime de fiori si totusi sunt calma. S-a mai terminat inca o zi, au mai disparut cateva ore din viata mea pe care o mai am. Si totusi ziua de azi a fost putin diferita fata de celelalte. Nu am facut nimic deosebit; am mers ca intotdeauna la munca, la facultate, la plimbare prin orasul meu natal si, cam atat. Partea deosebita a fost inauntru, acolo in suflet, acolo unde nu se uita nimeni, acolo unde nimeni nu indrazneste sa intre si cu atat mai putin sa ii pese ...

Oricum, in afara de toate aceste lucruri care par sa conteze in legatura cu ziua aceasta, pot spune ca acum am gasit un moment de relaxare; ma plimb, este liniste si se simte in aer o mica pauza care pare sa imi aduca un pic de ordine in ganduri ... sper sa faca si ordinea de care am atata nevoie ...

Pe strazile intortocheate observ cum timpul pare sa stea in loc, numai vantul rece fiind singurul care imi aminteste de lumea in care traiesc. Cladirile imbatranite par sinistre in lumina slaba a stalpilor de electricitate, iar copacii, aceia care mai exista, pentru ca multi au disparut cu desavarsire, sunt obositi de atata vreme si durere ce pluteste in aer. Incerc sa cuprind cu privirea-mi trista toate cele cate exista in jurul meu dar vad doar o parte din tot, tot ce imi ofera lacrimi sau zambete de fericire. Am obosit sa merg, sa alerg zi de zi dupa toate cele ce par sa conteze si dupa atatea lupte, atatea incercari, tot nu se termina. Acum duc o lupta cu mine, cu inima si cu mintea mea care par uneori sa o ia pe drumuri diferite. Ce ciudatenie ... si se mai spunea ca ele ar trebuie sa formeze un intreg ... acum nu mai sunt de aceeasi parere ...

Ajung intr-un tarziu in dreptul casei mele ... privesc in liniste si astept ca de obicei sa imi deschida cineva. Uit ca este aproape dimineata sau ca nu mai este nimeni acolo, ca odinioara ... nimeni care sa ma astepte, nimeni care sa imi spuna „buna” sau „pa”, nimeni care sa ma sprijine sau sa imi dea acel sut in fund de care am nevoie. Acum admir casa cu poarta ei ruginita, ferestrele cu obloanele cojite de vreme si vechii pomi care odata erau plini de fructe, acum par arsi de soare. Incerc sa ma uit inauntru si parca nu reusesc. Incerc sa intru in propria casa si totul ma respinge. Poarta nu vrea sa se deschida, obloanele de la ferestre au cazut, pana si vantul ma alunga din dreptul caminului meu de odinioara ...

Ce s-a intamplat de fapt? Cu ce gresesc de nu ma mai pot apropia de ceea ce era odata locul meu de adapost, de regasire si totdata de refugiu? Acum privesc inlacrimata si ... doar privesc ...

Este inca intuneric, dar in departare se vede cum soarele se lupta din greu sa iasa la iveala. In lumina slaba totul imi pare strain acum. Nimic nu mai este ceea ce a fost. Nimic nu mai seamana cu ceea ce stiam, cu ceea ce iubeam, cu ceea ce eram obisnuita si invatata de catre toata lumea ... acum constat ca sunt singura ... doar singura ...

O durere mare imi apasa acum sufletul, iar un gand rece imi acapareaza mintea si ma lasa pustie ... totul se invarte cu mine si parca nimic nu mai are sens ... tot ceea ce faceam eu zi de zi, tot ceea ce se intampla cu mine si in mine, toata lumea mea acum nu mai conteaza, totul a disparut ...

Lumina soarelui rasare la fel ca de obicei, in fiecare zi la fel si acum, la fel ca si ieri, incepe sa straluceasca in voie. Lumea se trezeste la viata ca de obicei si nimic nu pare sa fie schimbat. Numai pentru mine totul a luat sfarsit. Numai in mintea mea a disparut o lume intreaga, o viata ce abia incepuse ...

Acum raman imobila in mijlocul strazii prafuite si ma uit in departare ... incerc sa gasesc o barca de salvare, ceva care sa imi ofere o explicatie, un raspuns la ceea ce se intampla si ... nimic ... nimic. Presupun ca totul a luat sfarsit ... dar, inca sper ... incerc sa ma misc, si dintr-un gest mai putin firesc, ... cad din pat ... buf pe parchetul rece si ma trezesc la realitate ...

Dimineata incerc sa imi amintesc ce m-a framantat peste noapte si franturi din vis imi apar acum in minte. Oare voi fi vreodata pusa in situatia de a ramane in totalitate singura? A fost oare un cosmar legat de faptele mele zilnice? Se poate oare ca ceea ce fac in prezent sa imi schimbe viitorul si sa imi faca toata viata o intreaga greseala? Se pare ca totul tine de deciziile pe care le iau ... de ceea ce gandesc si apreciez ca fiind corect, bine sau rau ... si tind sa cred ca intotdeauna voi fii singura oricat de multa lume ar fi in jurul meu ... oricat de multa lume mi-ar sari intr-ajutor ... la urma urmei fiecare isi duce crucea, nu?

Dar poate nu e totul atat de negru pe cat pare sa fie. Poate ca lumea e menita sa te faca sa visezi, sa crezi, sa lupti si sa te bucuri de tot ce te inconjoara, dar in aceeasi masura este si aceea care „iti calca mereu pe aripi” ...

Ramane ca azi sa aflu daca viata imi va mai da o sansa ...