joi, 9 decembrie 2010

Revenirea ... reveria ...



Revenirea ... reveria ...

Am recitit acele multe lucruri pe care le-am notat cu drag, am resimtit ceea ce sufletul a cuprins in interiorul sau, am retrait momente ce de mult pareau apuse. Acum simt cum ma cuprind din nou amintiri si trairi unice, sentimente care parca nu au existat vreodata ...

Ce mult timp a trecut de cand am privit inspre trecut ...

Ma uit in sufletul meu si incerc sa vad care sunt ranile nevindecate, sentimentele care au ramas ascunse, gandurile care si acum sunt neimpartasite si greu de digerat. Oare mai sunt aceeasi persoana? A fost nevoie doar de cateva intamplari neintentionate, amanunte as putea spune acum, care insa sa deschida acea „cutie a Pandorei”care parea pierduta ... cateva evenimente, cateva persoane, cateva sentimente, cateva ganduri, cateva cuvinte ...

Am deschis usa trecutului si acum privesc in gol propria mea persoana. Ma uit la ceea ce eram, la cine credeam ca iubesc, la ceea ce credeam ca este esential in viata, la prieteni, la familie, sentimente si ganduri, la tot ce am fost eu. Atat de multe lucruri au existat in mine, atat de multe framantari se invalmaseau necontenit in inima mea, si totusi asta este tot?

Simt caldura amintirilor, retraiesc momente ce imi strang inca inima de durere sau fericire, ma invaluie sentimente profunde si ma framanta aceleasi ganduri stranii si totusi mereu ucigatoare. Cate dintre toate acestea au ramas si in prezent aceleasi?

Totul pare acum sa se fi petrecut parca in lipsa mea, parca este doar un vis ciudat si abia acum m-am trezit speriata, parca nimic din tot ceea ce am trait in ultima perioada nu este real. Astfel simt cum intr-un mod infricosator de linistit inima imi sopteste ca timpul mereu se scurge, fara oprire, fara partinire, fara incetare ...

Multe lucuri par a fi si sunt diferite acum fata de cele dintai momente in care am ales sa transpun, pe hartie as putea spune, firea mea tulburatoare, starea mea infierbantata de atata chin cotidian. Insa exista si lucruri care nu s-au clintit de pe pozitii, printre care as enumera principiile mele de viata, felul de a gandi si grijile existentiale transpuse mental prin cu totul si cu totul alte activitati zilnice. De asemenea, experienta dobandita de-a lungul timpului transpune o parte din scoala vietii absolvita de parintii mei cu diploma de merit, de la care am reusit sa fur doar o parte din regulile de baza si, de ce nu, si cateva siretlicuri folositoare.

Prin urmare timpul mi-a schimbat doar in parte persoana, deci as putea sa inchid linistita usa trecutului si deci as putea si, de altfel, ar trebui sa privesc cu speranta catre viitor. Dar ceva m-a prins de brat si nu imi permite sa inaintez. Acel ceva pare sa fie increderea in mine ... acea putere care ar trebui sa existe atunci cand vrei sa faci ceva, atunci cand sti ce vrei si nu ramane decat sa il duci pana la capat.

Multe dintre lucrurile realizate pana acum au reprezentat indrumari sau sfaturi sau incurajari care m-au ghidat intr-o anumita directie, care mi-au oferit indiciile necesare pentru a alege drumul corect. Cand eram mica era chiar usor, pentru ca indiferent daca era vorba de un drept sau o obligatie, toate acestea veneau din partea parintilor si deci stiai ca „trebuie sa le faci, indiferent de ce se va intampla”. Sprijinul acordat de ei mi-a indrumat pasii pe cele mai asfaltate alei”, cele mai curate drumuri si mi-au permis sa ma bucur in aventurile mele de cele mai savuroase fructe de padure. Asta a fost atunci ...

Acum lucrurile s-au mai schimbat un pic, pentru ca se spune ca esti major, faci ce vrei si deci esti responsabil pentru ceea ce faci, nimeni nu te mai poate bate la cap cu nimic. Dar in aceeasi masura nimeni nu iti mai poate oferi acel ghid gratuit cu care te-ai obisnuit atat de mult ...

Zilele se scurg intr-un ritm alarmant si eu nu reusesc sa imi gasesc linistea, nu reusesc sa gasesc echilibrul de care am atat de mare nevoie in aceste momente. Ceva m-a tine in loc, imi taie respiratia si imi amorteste simtirile, imi incetoseaza gandirea atat de agera pana in acel moment de declin ... acesta problema se adanceste din ce in ce mai mult, iar eu, oricat spun ca incerc sa imi cresc increderea in mine, nu reusesc decat sa aduc tot mai multe argumente ca sunt din ce in ce mai slaba ...

Sunt in deriva ... gandurile ma cuprind si framantarile incep sa se faca simtite, cuajul dispare din peisaj, iar starea de spirit se transforma intr-o continua lupta de supravietuire, de mentinere a vietii intr-un trup care acum se afla in coma. Nimic nu pare sa trezeasca acum in mine acel sambure de viata, de responsabilitate si indatorire, acel leac stramosesc ce m-ar scoate din impas. Ce s-a intamplat oare cu mine?

Nu pot gasi un raspuns cert. Nu pot sti cu siguranta care sunt cei care se fac vinovati de starea mea actuala, sau pot? Cine altcineva in afara de mine poate fi vinovat pentru propriul meu esec sentimental, pentru propria mea cadere in dezgust si amaraciune. Cine oare altcineva in afara de mine?

Incerc sa ma anim si nu reusesc decat sa ma critic si sa scot la iveala toate greselile comise de-a lungul timpului. Sunt convinsa ca nu toate acestea reprezinta greseli, ca au fost si momente care au contribuit la maturizarea mea atat profesionala, cat si spirituala si sentimentala. Dar cu ce m-au ajutat toate acestea in final? Acum nu stiu ce ar trebui sa fac. Nu stiu care este rostul meu in propria mea viata. Simt ca am luat-o de la inceput, ca m-am reincarnat si reincep o viata condimentata cu tot ceea ce trebuie pentru a nu fi absolut deloc plictisitoare ...

Of, Doamne! Amagitoare sunt momentele de fericire oferite pe parcursul vietii si tare dureroase sunt loviturile oferite de impactul dintre vis si realitatea contemporana ...

Acum par sa am simtiri mai ascutite, rani mai adanci, dubii mai amare si amagiri tot mai posibile. Pare sa existe o tot mai mare sansa sa ma pierd printre randuri si sa nu mai apuc niciodata sa termin cartea de lecturat. Momente frumoase, clipe unice, sentimente pasionale si trairi ucigatoare par sa puna stapanire adeseori pe sufletul meu, dar care intotdeauna se impletesc cu realitatea cruda si nemiloasa, oferind impreuna un peisaj macabru al propriului suflet.

Incet incep sa inchid usa greoaie a trecutului meu. In acelasi timp ma gandesc serios la ceea ce las in urma si cei care sunt parte numai a acelor amintiri de vor ramane dincolo de usa. Mireasma prezentului se apropie de mine cu o viteza ametitoare si curand ma va sufoca prin intermediul propriilor dorinte pe care tot eu mi le pun. Si desi mireasma aceasta ar trebui sa fie cat se poate de parfumata si de binefacatoare, pentru narile mele este otravitoare.

Deci ce am de gand sa fac de acum in colo? Ma voi lasa rapusa de parfumul unei nopti pierdute sa ma arunce in mijlocul unor ganduri negre sau voi declara razboi propriei persoane astfel incat sa devin din nou regina trupului meu, stapana gandurilor mele, increderea increderii mele?

Indruma-mi Doamne pasii pe poteca ta luminata de bunatate, iubire, afectiune, credinta si minune si da-mi palma de care am nevoie pentru a ma trezi din nou la realitate ... sunt sigura ca acum eu dorm si visez la viata perfecta, in timp ce trupul sufera in frisoanele nelinistii, neincrederii si singuratatii ...

Faca-se voia ta, Doamne!


2 comentarii:

Suflet naiv spunea...

Hey...smile
Este adevarat, timpul ne schimba, greutatile intalnite in tot acest timp ne schimba, iar uneori nu ne recunoastem.

>:D< Hug

iuli spunea...

Si totusi, daca am fi un pic mai constienti de ceea ce se intampla in jurul nostru ... poate ca am actiona diferit in anumite situatii ...